marți, 22 octombrie 2013

Plugarii disparuti la Turtucaia

Plugarii dispăruți la Turtucaia

Din articolele propuse de colaboratorul nostru Colonel (r.) Vasile Zărnescu, redactor de rubrică pe blogul Monitor SRI.
Sursa articolului:
http://monitorsri.blogspot.ro/2013/10/plugarii-disparuti-la-turtucaia.html


Plugarii dispăruţi la Turtucaia
Sold. Istrate Tudor – 30 ani, plugar, căsătorit, 2 copii, dispărut la Turtucaia;
Sold. Ion Andronache – 41 ani, plugar, căsătorit, 3 copii, dispărut la Turtucaia;
Sold. Savu Badea – 40 ani, plugar, căsătorit, 6 copii, dispărut la Turtucaia;
Sold. Neacşu Tudor – 32 ani, plugar, căsătorit, 3 copii, dispărut la Turtucaia;
Sold. Lich Iulius – 27 ani, plugar, căsătorit, 1 copil, dispărut la Turtucaia;
Sold. Tucserer  Wendel – 27 ani, plugar, căsătorit, 2 copii, dispărut la Turtucaia;
Sold. Ramazan  Eip – 26 ani, plugar, căsătorit, 3 copii, dispărut la Turtucaia;
Sold. Saledin Amefi – 37 ani, plugar, căsătorit, 5copii, dispărut la Turtucaia;
Sold. Ali Amet– 32ani, plugar, căsătorit, 5 copii,  dispărut la Turtucaia;
Sold. Abdul Cair Avamil – 36 ani, plugar, căsătorit, 3 copii, dispărut la Turtucaia.
Acestea date, aparţinând unor militari mobilizaţi din localităţile Constanţa, Albeşti, Mihail Kogălniceanu, Deleni şi Independenţa, au fost extrase din  foile matricole ale acestora  existente la Arhivele Naţionale Constanţa.[1]  În acest fond mai există alte câteva sute de dosare ale unor militari care în foile matricole au consemnată dureroasa expresie „Dispărut la Turtucaia“. Aceşti militari vor fi  ţinuţi în evidenţele unităţilor până în anul 1920, când au fost şterşi şi trecuţi în registrul special înfiinţaţi pentru dispăruţi.
Toţi aceşti plugari au răspuns cu entuziasm Proclamaţiei lui Ferdinand I din 15/28 august1916:
„V-am chemat ca să purtaţi steagurile voastre peste hotare unde fraţii noştri vă aşteaptă cu nerăbdare şi cu inima plină de nădejde.
Umbrele marilor voievozi Mihai Viteazu şi Ştefan cel Mare , ale căror rămăşiţe zac în pământurile ce veţi dezrobi, vă îndeamnă la biruinţe ca vrednici urmaşi ai ostaşilor care au învins la Războieni, la Călugăreni şi la Plevna.
Veţi lupta alături de marile naţiuni cu care ne-am unit.
O luptă aprigă vă aşteaptă. Cu bărbăţie să îi îndurăm însă greutăţile şi cu ajutorul lui Dumnezeu izbânda va fi a noastră. Arătaţi-vă, deci, demni de Gloria strămoşească. De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta şi vă va slăvi“[2]
Ei s-au prezentat la unităţi, au primit echipamentul militar, au primit arme, s-au integrat în subunităţile organice, fiind în măsură să acţioneze imediat pentru îndeplinirea misiunilor stabilite de eşaloanele superioare. În unităţi entuziasmul era maxim. Sublocotenentul Ioan N. Dinu, din Regimentul 39 Infanterie, referitor la aceste moment îşi aminteşte următoarele: „La ora 11 noaptea este veselie mare în bivuac. Ne servim de lanterne pentru luminarea lui. Uralele sunt nesfârşite. Se desfăşoară drapelul, iar în jurul lui s-a încins o horă mare în care s-a prins toată lumea“.[3]
Plugarii, deveniţi ostaşi, nu ştiau câteva lucruri care le-ar fi temperat entuziasmul. Nu ştiau că aliaţii noştri nu-şi vor respecta angajamentele. Nu vor declanşa o puternică ofensivă la Salonic, nu vor furniza materialele de război promise (trei sute de tone zilnic), iar trupele ruse trimise să lupte în Dobrogea erau de mâna a doua, fiind predispuse mai mult la jafuri decât la înfruntarea inamicului.

Nu ştiau că importanţi oameni politici şi militari din vârful ierarhiei militare s-au pus în slujba Germaniei şi Austro-Ungariei. Printre aceştia se afla şi generalul Vasile Zottu, şeful Marelui Stat Major, care se va sinucide atunci când va afla că lista trădătorilor a fost sustrasă de ofiţerii de contrainformaţii români de la ambasadorul german Von de Bussche[4].
Nu ştiau că secretarul general al Ministerului de Război, generalul Dumitru Iliescu, eminenţa cenuşie a acestui organism de conducere a Armatei, ocupa această funcţie datorită prieteniei cu I. I. C. Brătianu. Acesta, în loc să se ocupe de organizarea, înzestrarea şi pregătirea Armatei pentru război, se remarcă prin faptul că a transformat „noaptea în zi, în zaiafeturi pe la grădinile de plăceri din jurul Bucureştiului, mâncând mititei şi bând şampanie şapte nopţi pe săptămână[5].
Nu ştiau de „gheşefturile de la Ministerul de Război“, pentru care acelaşi general şi clica din jurul său sunt acuzaţi de lipsă de prevedere în asigurarea materială a Armatei, dar, în mod deosebit, că în schimbul comisioanelor se acceptau materiale „de orice calitate, oricât de degradate ar fi, pe un preţ ce corespunde cu întreita valoare a obiectelor[6].
Nu cunoşteau că guvernanţii români, „în numirea comandanţilor marilor unităţi, în timp de pace, se inspirau uneori din cel mai sălbatic politicianism[7]. Mai grav era faptul că, la data începerii acţiunilor militare, numirile în funcţii nu erau finalizate, fiind în plină desfăşurare „o sarabandă a numirilor în funcţii“[8].
Plugarii constănţeni vor suporta, însă, consecinţele acestor grave defecţiuni existente la nivelul conducerii politice şi militare a ţării pe timpul desfăşurării luptelor de la Turtucaia. Sistemul de apărare conceput de specialiştii militari români, aşa numitul „cap de pod“ de la Turtucaia, era operativ, fiind realizat în anii 1915-1916 şi ar fi trebuit să asigure o îndelungată rezistenţă. Plugarii constănţeni, destinaţi să apere Turtucaia, cu o pregătire militară sumară, fără mitraliere, cu puşti multe din ele model 1879, fără suficiente proiectile şi cartuşe, fără sprijinul artileriei grele, au avut „frumoasa menire să înfrunte cu piepturile goale“[9] trupele bulgare şi germane înzestrate cu cele mai moderne mijloace de luptă. Aceasta nu era, însă, o problemă de noutate pentru ostaşii români.

Dezastrul de la Turtucaia va fi consecinţa, în primul rând, a diferenţei enorme în ceea ce priveşte capacitatea de a conduce trupele în luptă a celor două comandamente care s-au confruntat. Mareşalul August von Mackensen, comandantul trupelor germano-bulgare, generalul Ştefan Toşev, comandantul Armatei a 3-a bulgare şi generalul Pantelei Kiselov, comandantul Diviziei 4 Preslav, erau comandanţi cu o bogată experienţă la comanda marilor unităţi şi unităţilor, inclusiv pe timp de război. Pe timpul luptelor s-au aflat permanent în mijlocul trupelor, luând măsurile cerute de evoluţia luptelor.
Comandanţii români, din păcate, nu au corespuns misiunii încredinţate. Generalul Mihail Aslan, fost şef al structurii de personal a Armatei în intervalul 1910-1912, la declararea mobilizării îndeplinea funcţia de comandant al Armatei a 3-a. Află despre atacarea capului de pod pe când se afla la o partidă de bridge la Jokey Club şi intră în istorie cu declaraţia „C’est notre Verdun!“[10] Generalul Constantin Teodorescu, comandantul Diviziei 17 Infanterie, care apăra capul de pod Turtucaia, era un foarte bun teoretician militar, fost profesor de geografe militară la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti. El „era cu totul sub nivelul cerinţelor, cum arată chiar fizicul său. El avea să pomenească de predare încă din ziua de 20 august/2 septembrie, deşi abia începuse atacul“[11]. Va rămâne în istorie prin ruşinoasa fugă de pe câmpul de luptă, fără a lăsa măcar pe cineva înlocuitor la comandă, în momentul cel mai greu al zilei de 24august/6 septembrie.
Cu asemenea comandanţi, plugarii constănţeni au încercat să reziste până la ultimul om, cum suna ordinul Marelui Cartier General[12], dar, ca urmare a panicii care cuprinsese întreaga garnizoană militară, se vor preda.
În cifre, dezastrul de la Turtucaia se prezintă astfel:
- 3.500 de militari au reuşit să se salveze, refugiindu-se la Olteniţa sau Silistra;
- 7.000 morţi şi răniţi au fost îngropaţi în cele două imense gropi comune din Cimitirul de Onoare Şumentsi (Daidâr), Bulgaria;
- 28.500  au fost luaţi prizonieri.
Toţi cei care au scăpat cu viaţă de la Turtucaia, ca şi ceilalţi supravieţuitori ai campaniei 1916, erau convinşi că „nu ne-a învins puterea duşmanului, ci păcatele conducătorilor noştri. Ne-au ucis, ne-au dus la moarte sigură cei mari şi nepricepuţi“[13]. Toţi erau convinşi că cei vinovaţi de dezastru de la Turtucaia vor fi traşi la răspundere şi pedepsiţi exemplar. Din păcate, nu s-a întâmplat aşa ceva.
Binecuvântarea de către întreg neamul românesc a celor care au luptat în Primul Război Mondial se va dovedi, în timp, doar o promisiune deşartă. Promisiunea Regelui Ferdinand I că toţi cei care se luptă pentru ţară vor fi împroprietăriţi cu pământul pe care l-au apărat cu preţul vieţii şi al sângelui lor nu va fi respectată. Vă prezint un memoriu adresat Regelui Carol al II, la 4 aprilie 1933, de către doi fraţi, Stoian Stoian şi Ion Stoian, din Techirghiol, ambii invalizi în urma luptelor de la Turtucaia. Primul a rămas în urma luptelor fără braţul stâng, iar al doilea a rămas cu infirmitatea braţului stâng. „Vă rugăm a da ordin organelor în drept a ne împroprietări cu câte 5 ha pământ, deoarece de la Războiul pentru Reîntregirea Neamului nu am căpătat câte un lot de 5 ha. Plugăria fiind singura ocupaţie pe care o cunoaştem, vă rugăm, prin mila dumneavoastră, să ne daţi posibilitatea să o practicăm spre agonisirea mijloacelor de trai“.
Plugarii supravieţuitori ai luptelor de la Turtucaia nu sunt slăviţi, nu au primit recunoştinţa binemeritată, fiind puşi în situaţia de a solicită mila majestăţii sale pentru a supravieţui!
Colonel (r.) Remus MACOVEI

Alte articole de la rubrica d-lui Vasile Zărnescu
Dragi camarazi,
Stimaţi parlamentari,
Citiţi şi aici:

"Citeşte şi dă mai departe!"
Cu mulţumiri,
Colonel (r.) Vasile Zărnescu


[1] Arhivele Naţionale Constanţa, fond IOVR, inventar 458.
[2] xxx, Enciclopedia Armatei Române, Editura CTEA, Bucureşti, 2009, pag. 27.
[3] Costin Scurtu, Armata terestră română din Dobrogea (1829 - 1919), vol. I, Editura Muzeului Marinei Române, Constanţa, 2008, pag. 89.
[4] Ion Bulei, Arcul aşteptării1914, 1915, 1916, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, pag. 216.
[5] Vasile Cancicov, Impresiuni şi păreri personale din timpul războiului României – jurnal zilnic, 13 august 1916-31 decembrie 1918, vol. I, Atelierele Societăţii Universul, Bucureşti, 1921 pag. 86.
[6] xxx, Ziarul Epoca, nr. 252 din 13 septembrie 1915, pag. 3.
[7] Gheorghe Tătărescu, Mărturii pentru istorie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, pag. 41.
[8] xxx, Enciclopedia Armatei Române, pag. 51
[9] Ştefan Zeletin, Retragerea, Editura Revistei Pagini Agrare şi Sociale, Bucureşti, 1926, pag. 76.
[10] Constantin Kiriţescu – Istoria războiului  pentru întregirea României, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pag.323
[11] General Radu Rosetti, Mărturisiri, 1914 -1919, Editura Modelism, Bucureşti, 1997, pag. 110.
[12] xxx, Enciclopedia Armatei Române, pag. 795.
[13] V. Cancicov, op. cit., pag. 65.

vineri, 4 octombrie 2013

E. O. Ohanesian - SERVESC PATRIA – Scurtă prezentare


Eduard Ovidiu Ohanesian

Scurtă prezentare – SERVESC PATRIA !


Volumul Servesc Patria ! nu este doar o incursiune în modul de lucru al serviciilor secrete românești și de aiurea, cartea reprezintă o reacție la unele evenimente de neînțeles petrecute sub ochii noștri în ultimii ani. Prin numeroase documente inedite, mărturii și informații obținute de foști și actuali ofițeri și agenți, unele ținute la strict secret și astăzi, autorul încearcă să prezinte situația în care se află societatea noastră, cât mai simplu cu putință. Căci nimic nu este întâmplător, nici în politică, nici în justiție, nici în presă, nici în lumea mondenă. În general, “vedetele” românilor au un parcurs bine determinat, trasat de cele mai multe ori de compromisurile și uneori de infracțiunile la care s-au dedat, ei și părinții lor, ajungând astfel în vizorul marelui păpușar – serviciile secrete. Astfel, numai devoalarea biografiilor ascunse ale idolilor din trecut, prezent și viitor poate clarifica pe deplin promovarea acestora, uneori agresivă, în mass-media sau la conducerea instituțiilor de forță ale țării.
Servesc Patria ! continuă demersul jurnalistic de devoalare și declasificare a minciunii ( început cu volumele publicate deja Amintiri din Portbagaj – editura Minerva 2008, Puterea din Umbră – vol. I și vol. II – editura Junimea 2009, respectiv 2011), abuzului și raptului la care au fost, sunt și vor fi supuși cetățenii României chiar de către cei pe care, prin vot, periodic,  îi aduc la putere, indiferent ce forme îmbracă aceasta.  Manuscrisul are deocamdată 439.330 semne fără spații, și conține zeci de fotografii și documente inedite, alb negru sau color. 
Vă ofer în continuare câteva fragmente din volumul Servesc Patria !

Eduard Ovidiu Ohanesian
Jurnalist

***

Poate că nu aș fi scris niciodată despre acest episod de viață, numit “experimentul Cojocna”. Am făcut-o în cele din urmă, după o discuție cu doi securiști ai Epocii de Aur, foști ofițeri DIE / CIE Teodor Ilieș și Petre Neghiu, umbre ale vechiului regim care nu conteneau să mă suspecteze că aș lucra pentru serviciile secrete ale Armatei, onoare care nu mi s-a oferit vreodată. Nu de alta, dar nu am calitățile necesare, deși nu mi-ar fi stricat o pensie militară. Pentru a-mi lămuri complet, odată pentru totdeauna, situația stagiului militar obligatoriu satisfăcut (cum se spunea înainte de 1989) la UM 01278 Someșeni lângă Cluj, timp în care cei doi serveau propaganda comunisto-kaghebistă, am scris rândurile de mai jos. Al Armatei am fost într-adevăr, un an și patru luni fără o zi, fără voia mea, la vremea respectivă statul român impunând tuturor masculilor sănătoși sau mai puțin sănătoși care împliniseră 18 ani, stagiul militar obligatoriu. A fost primul meu contact cu Sistemul, mai precis cu forțele armate din care aveam să aflu mult mai târziu că făcea parte și faimoasa Securitate.
Așadar, pentru cei care nu-și mai aduc aminte sau nu vor să-și mai aducă aminte de vremurile bune, mai precis de binefacerile Epocii de Aur, iată cum suna jurământul decrețeilor luați cu arcanul în slujba patriei socialiste și a comandantului suprem, pe la jumătatea anilor ’80 :
“ Pentru îndeplinirea datoriei sacre înscrisă în Constituție, eu..., cetățean al Republicii Socialiste România, intrând în rândurile forțelor armate, jur credință nestrămutată poporului român și patriei mele socialiste.
            Jur să respect legile țării, să execut întocmai ordinele comandantului suprem, cerințele regulamentelor militare și ordinele comandanților și șefilor mei atât pe timp de pace cât și pe timp de război.
            Jur să nu-mi precupețesc sângele și viața pentru a apăra pământul strămoșesc, independența și suveranitatea patriei, cauza socialismului.
            Dacă voi călca jurământul meu, să suport pedeapsa aspră a legilor Republicii Socialiste România”.
Începând cu septembrie 1986, aveam să aflu în detaliu ce înseamnă forțele armate ale RSR, dar mai ales cum slujeau ele cauza socialismului din spatele Cortinei de Fier.  Îmi aduc aminte de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Caporal Ohanesian Eduard Ovidiu, plutonul aruncătoare de 82 mm, pistol-mitralieră seria AG 4417.
Mi-am petrecut cătănia la UM 01278 Regimentul de Infanterie Motorizată Someșeni, undeva la numai câțiva kilometri de Cluj, circa opt ore și jumătate (la vremea aceea trenurile circulau normal) de București. Acolo, printre rastele pline cu arme învechite și baionete, între paturile de fier suprapuse ale pușcăriei militare de câțiva metri pătrați în care se înghesuiau 70 de soldați, pe cimentul mirosind a săpun de rufe dizolvat și cremă de ghete, am luat pentru prima oară contact cu realitatea dură cu Sistemului a cărui parte integrantă devenisem prin jurământ. Pușcăria asta de lângă Cluj făcea parte oficial din Forțele Armate ale RSR. Ce activități desfășurau tinerii recruți pentru apărarea țării ?
La vremea aceea, datorită politicii înțelepte de partid și de stat, cătanelor de pe teritoriul Republicii Socialiste România  le-a fost încredințată de către comandantul suprem cea mai importantă misiune : participarea la campania agricolă de toamnă. Prilej mult-așteptat de cadrele MApN, subofițeri și ofițeri ai unității de protocol 01278, pentru a evada de sub papucul nevestelor în mici escapade bahice și erotice pe ogoarele țării. O destrăbălare sexuală și bahică, bașca, aprovizionarea de toamnă cu lădițe peste lădițe pline de gogoșari, castraveți, gogonele și alte alea. 
Uite așa, prin ordin de sus, întregul plutonul aruncătoare de 82 de mm ne-am trezit luptând eroic pe terenurile unei ferme din comuna Cojocna. Inamicul - sfecla furajeră din pământ și porumbul de deasupra - pe care civilii nu prea aveau chef să le strângă, chiar dacă erau plătiți pentru asta. Soldații deveniseră dintr-o dată folositori patriei socialiste, cu atât mai mult cu cât pe dealurile acelea, greu intra combina fabricată de uzinele Semănătoarea, neobișnuită cu un anumit grad de înclinație. Cuprinși de febra campaniei, comandanții nemijlociți ai plutonului, tablagiul Cismadia și lentul major Pavel Roșca aveau două îndeletniciri : băutura și femeile altora. De fapt, după fiecare noapte de beție, alergau după aceiași gagică. Învățătoarea satului, o drăguță locală pe care au găsit-o într-o noapte de pomină gemând de plăcere sub soldatul Pomană. Pulalăul - soldat tuns la chelie în limbajul UM 01278 - a executat până dimineață instrucție de front. Sute de culcaturi și salturi înainte în echipamentul în care a fost surprins asupra faptei. Adică, în chiloți, căci doar atât apucase să pună pe dânsul când au dat buzna amorezii peste învățătoare. A doua zi, comandantul suprem al bețivanilor trimiși de UM 01278 la Cojocna, căpitanul Sile, avea să ne explice cum soldatul Pomană a încălcat ordinea și morala socialistă. Discursul întârzia pentru că la picioarele noastre, guița pe trei cărări un purceluș căruia cineva avusese grijă să-i dea o porție generoasă de pâine cu țuică.
“Băi pulilor cu urechi !”, își începu în cele din urmă Sile cuvântarea. “Noi n-am venit să futem ferma, ci am venit să strângem recolta țării. Cine vreți să o strângă bă ? Eu ? Eu sunt bolnav. Știe domnu’ doctor ”, adăugă căpitanul cu o voce guturală. Domnu’ doctor, în fapt un asistent medical cu ochii înroșiți de somn și de vodkă, zâmbi pe sub mustață. 
Mai plin de avânt revoluționar ca niciodată, plutonul aruncătoare 82 de mm, încolonat regulamentar, porni disciplinat către lanurile de porumb ale fermei. Pe drum, în depărtare, se profila o siluetă feminină. A fost dragoste la prima vedere. Cum o văzu, comandantul pulalăilor ordonă :
“Stângu’, stângu’, stâng, drept, stângu’ ! Cadență marș !”
Când ființa ajunse în dreptul nostru, caporalul urlă din toți bojocii :
“Pluton, gagica !”
“Gagica îmi place, dar nu am ce-i face. Servesc Patria !”, am răspuns noi într-un glas, lăsând nori de praf în urmă. Ziua începuse bine.
Peste o săptămână, comandantul suprem ne-a mai încredințat o misiune de importantă deosebită. Pentru că dăduse burnița peste Cojocna, iar recolta nu fusese încă strânsă, plutonul aruncătoare 82 de mm a atacat în linie lanurile de porumb, zdrobindu-le cu bocancii și băgând știuleții rămași sub brazdă. Localnicii, un fel de dușmani ai poporului muncitor, nu aveau voie să strângă fraudulos recolta rămasă pe ogoarele ceapeurilor, ca mai apoi să facă speculă. În anul ce a urmat, datorită rezultatelor fabuloase raportate de specialiștii din agricultură și din MApN, comandantul suprem hotărâse să trimită mai mulți soldați la sapă. Cum cătanele Ministerului de Interne nu puteau fi scoase din instrucție în mod legal, s-a inventat la nivel înalt, detașarea acestora în cadrul unităților MapN. Și uite așa, peste noapte, efectivele UM 01278 s-au dublat. Primisem o infuzie de militari din cadrul trupelor de securitate, pompieri, miliție și chiar de la gardă. Comandantul unității, un politruc pe nume Viorel Comănici, rămas căpitan datorită multiplelor evenimente deosebite petrecute la UM 01278 (inclusiv accidentul de la Cojocna în vara anului 1986, în urma căruia și-a pierdut viața caporalul Verdeș) și subordonații săi, colonei și maiori, erau cum nu se poate mai fericiți. Mai mulți sclavi pentru munci agricole însemnau mai multe lădițe cu fructe,legume și alte produse pentru frigiderele lor. Soldații munceau cu spor și la Fabrica de Nutrețuri Combinate din Cluj, la ferma de partid de la Polochoi, în colhozurile de la Lovrin, Gotlob sau Vizejdia, de lângă Timișoara. Cei mai curajoși dintre sclavi puteau scăpa de armată dacă semnau un contract de muncă pe cinci ani la mina de cărbune Lupoaia, dar puțini erau aceștia.
După aproape un sfert de secol de la “experimentul Cojocna” aveam să întâlnesc în stradă fostele cadre MApN, lăudându-se că au lucrat intens pentru economia națională. O minciună mare cât Casa Poporului. Armata a sprijinit economia națională folosind exclusiv munca sclavilor numiți soldați în termen. Sistemul nu era pentru toți la fel, așa cum pretindea doctrina de partid și de stat. În socialismul multilateral dezvoltat, unii erau mai egali decât alții. Așa au rămas și în ziua de azi. Odraslele protipendadei comuniste au preluat România și au împărțit-o între ei. Mai mult, sistemul de relații corupt al PCR și al Securității din vremea trădătorului comunistoid Ion Mihai Pacepa, azi promovat la rang de erou internațional, funcționează în România fără opreliști sub toate guvernările. Că este vorba despre Iliescu, Năstase, Băsescu, Ponta, Kovesi sau Boc, sistemul a lucrat în continuare numai cu oameni corupți sau șantajabili. Marionete în mâinile serviciilor secrete care știu că puterea este efemeră și că deciziile importante vin din spatele ușilor închise. Vremurile s-au schimbat, moravurile șmecherilor au rămas aceleași. Fosta nomenclatura de partid și de stat a avut grijă să se pună la adăpost, aducând în față, tineri formați după chipul și asemănarea sa după principiul nulităților controlabile. Urmașii Securității, Cominternului și ai PCR nu s-au mulțumit să împartă între ei România economic și politic. Nepoțeii, agenturii aduse pe tancurile sovietice (vezi Ana Pauker, Leonte Răutu, Gizela și Ana Voss) conduc și astăzi importante instituții ale țării. Au simțit nevoia să-și creeze legende, să-și asume merite pe care nu le aveau, diplome universitare și titluri care mai de care mai pompoase și mai false, au furat intelectual și au făcut-o prin intermediul unor instituții de prestigiu. Și-au împărțit fără rușine grade și funcții militare, ca și cum ar fi fost eroi sau veterani de război. Astfel, plagiatorii neamului au dat buzna din haznaua Securității și sunt mai puternici ca niciodată, după cum veți vedea în continuare. Datoria mea către cititor este să-i atrag atenția prin orice mijloace că, atâta vreme cât nu vom desecretiza arhivele Securității, istoria României vă rămâne o mare necunoscută.

***

În legătură cu problema relațiilor dintre Caraman și Iacob, cu cele întâmplate cât erau ei la rezidența Paris, nu-mi amintesc să fi participat la vreo ședință în care s-au analizat faptele săvârșite și cu atât mai puțin să fi luat cuvântul. În acea perioadă eu mă găseam la rezidența Roma de unde m-am întors în 1966. Am auzit însă în cadrul biroului Italia, într-unul din concediile făcute (1963-1964), că s-a discutat această problemă. Reieșea că tov. Caraman, care a fost trimis celibatar la Paris, a avut raporturi […] și cu toate că a fost criticat aspru pentru această faptă conducerea Direcției I l-a trimis înapoi la post pe Caraman.

7 septembrie 1978 – Raportul generalului-maior Mihai Bozianu în “legătură cu trădătorul Vintilă și problemele legate de activitatea acestuia în cadrul DGIE, cunoscute de mine” 


Capitolul I

Secretele picante ale dosarelor DIE

Într-o discuție purtată cu fostul magistrat militar Dan Voinea pe tema metehnelor vechiului regim, acesta spunea : “  Securitatea nu trebuie crezută pe cuvânt niciodată”. Mi-au venit în minte aceste vorbe după ce am parcurs câteva pagini din  revista Periscop, o publicație a ofițerilor în rezervă și retragere din cadrul Serviciului de Informații Externe. Mai precis, este vorba despre însemnările securiștilor care și-au trădat  comandantul suprem, pe tovarășul Nicolae Ceaușescu, în decembrie 1989.  În aceiași publicați, la o anumită pagină, mi-am regăsit numele anagramatizat - Petinu Tregheu Ahonesian, alături  de câteva comentarii la adresa celor de etnie armeană. Ahonesian, nimic altceva decât o semnătură în subsolul unui articol ridicol și denigrator, scris de șeful Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din Serviciul de Informații Externe, fost cadrist ceaușist la DIE/CIE/SIE. Așa a găsit de cuviință generalul Petru Neghiu să semneze un material în care îi înjură pe ofițerii care au avut tupeul să dezvăluie mizeria post-decembristă din “externe”. Marin Cruceru, unul dintre ofițerii prezentați negativ de cronicarul Neghiu, purta numele conspirat “Cuza” și a lucrat sub acoperire pentru SIE vreme îndelungată, ca secretar de redacție la Jurnalul Național ediția de Chișinău. Probabil că ordinele primite de șeful rezerviștilor de la Biroul Director al noii securități (format din generalii Silviu Predoiu și Vasile Sarcă, ambii vechi ofițeri comuniști) nu se discută. Se execută. Altfel, Neghiu nu și-ar mai putea exercita talentul scriitoricesc pe banii poporului.
Celălalt subiect al articolului, purta în anii ’70 numele de cod “Anton Traian” și spiona la ONU sub acoperirea de cercetător la Institutul pentru Studiere a Conjuncturii Economice Internaționale (instituție de acoperire a DIE). “Anton”, fost ofițer operativ, a avut tupeul inimaginabil să sesizeze fapte grave de corupție ale conducerii ACMRR-SIE la una din întâlnirile rezerviștilor de școala DIE din Brănești, adunare condusă chiar de Neghiu.  Personal, l-am întâlnit pe securistul-cronicar Petru Neghiu în vara anului 2012, într-o discuție, alături de alt cadru de nădejde al externelor din deceniul opt de la Geneva, Teodor Ilieș, afacerist de succes după Revoluție. Am avut impresia că discut cu două ființe umane. Voinea avea dreptate. În cazul “LOR”, aparențele înșeală. Pe vremuri, când organul de partid a hotârât să epureze “Sistemul” de bolșevicii aduși pe tancuri din URSS, mulți evrei și sovietici și-au românizat numele pentru a se menține în funcții de conducere din cadrul PCR, MAE, Justiție sau Ministerul de Interne. Foste cadre ale Direcței a III-a Contrainformații a DSS spun că maghiarii racolați în anii ’80 au procedat într-un mod asemănător. Astfel, Hirsch a devenit Haiducu, Ileș-Ilieș, Goldstein-Aurescu, Asztalos-Măgureanu, Haynal-Hăineală, Naghi-Neghiu, Silaghi-Stănescu ș.a.m.d.   
Revenind la cronicarul secu Petru Neghiu, aflăm de pe siteul ACMRR-SIE, că a fost asistent universitar la facultatea de filologie a Universității Babeș Bolyai, unde urmase cursurile facultății de filologie-secția de limbă franceză. Neghiu se laudă că vorbește patru limbi străine : franceză, italiană, engleză și maghiară. Oameni răi și cârcotași din jurul generalului spun că de fapt maghiara este limba sa maternă. Dar asta este altă poveste. Așteptăm cu interes ca generalul de brigadă (r) Neghiu să scrie într-un alt număr al revistei Periscop despre mizerabilul turnător ungur Peter Naghi, marșrutizat de Securitate la Universitatea Babeș Bolyai, la facultatea de filologie - secția de limbă franceză pentru a fila o dizidentă celebră (la vremea aceea), profesoara Doina Cornea. Dacă este așa de specializat în anagrame, ne poate spune cronicarul Petru Neghiu ce nume și-a luat turnătorul Peter Naghi, după ce a intrat în sistem și de ce și-a trădat Comandantul Suprem în ‘89. Este de notorietate faptul că, în anii ’50, sub ocupație sovietică, în miliție a fost adus primul val de țigani, unii dintre aceștia ceangăi din zona Bacău, majoritatea purtând numele Gabor, de unde și denumirea de “gabori” dată milițienilor din Epoca de Aur. Ilieș și Neghiu și ai lor fac parte dintr-un sistem pe cât de bine pus la punct pe atât de ticălos și înrădăcinat în mințile și sufletele oamenilor, numit Securitate. Să vedem cum începea de fapt cariera oficială a celor de teapa lor.
 Un prim indiciu a venit din presa internațională, adată cu desecretizarea operațiunilor faimosului spion româno-sovietic Mihai Caraman, care ar fi reușit să penetreze secretele NATO în perioada 1960-1965, cu ajutorul unui funcționar homosexual. Istoricul Marius Oprea afirmă că unele dintre aceste secrete purtau calificativul "cosmic" (secret desăvârșit), referindu-se la strategia defensivă și ofensivă a NATO, în Europa, până în 1975. Mai pe scurt, jurnaliștii citează surse din Germania și SUA, unde autoritățile ar fi desecretizat niscai documente referitoare la înclinațiile sexuale ale lui Robert van der Vielle, şeful biroului de documente secrete al sediului NATO din Franţa în anii ’60. Uite așa aflăm și noi, oamenii obișnuiți, după zeci de ani, câte ceva despre modul în care primul șef  al Serviciului de Informații Externe, școlit în tehnicile spionajului la Moscova, a penetrat pe la spate organizațiile euro-atlantice din care facem astăzi parte. Pentru ce a făcut-o ? Pentru că asta era meseria lui. Mihai Caraman ar fi lucrat la vremea aceea la Direcția Generală de Informații Externe și pentru sovietici, după cum afirmă și fostul diplomat american Larry Watts în cărțile sale. De ce trebuie să aflăm noi amănunte picante despre înclinațiile sexuale ale șefilor spionajului extern românesc din presa străină ? Pentru că actualii șefi SIE, școliți de oameni ca Mihai Caraman, și aleși după chipul și asemănarea sa, au secretizat documente abuziv și prostește. Doar așa a fost posibilă numirea generalului Mihai Caraman, personajul care a adus uriașe daune NATO și a știrbit serios pretigiului contraspionajului francez. Dealtfel, soștii săi subalterni, (astăzi rezerviști SIE) spun că aveau acces la o întreagă bibliotecă educativă (în general cărți de uz intern, clasificate, din bibliotecile de la școlile de spioni Grădiștea și Brănești ) cuprinzând literatură de specialitate, unde erau descrise romanțat majoritatea cazurilor celebre din istoria spionajului, inclusiv faimoasa operațiune NATO-Caraman. În arhivele SIE, penetratrea NATO executată de  spionul român este descrisă cu toate amănuntele sale picante. Despre raporturile celibatarului Caraman cu NATO (7 septembrie 1978 – Raportul generalului-maior Mihai Bozianu în “legătură cu trădătorul Vintilă și problemele legate de activitatea acestuia în cadrul DGIE, cunoscute de mine”), chiar și azi, după declasificarea documentului de mai sus, cercetătorul CNSAS a pus ghilimele. Se rușinează SIE de orientarea sexuală a celebrilor înaintași ai lui Mihai Răzvan Ungureanu ? Nu putem ști. În mod cert, peste o jumătate de secol, vom afla tot din surse externe că SIE a fost condus de “fetița” neamțului Bodo Hombach.    



Jurământul securiștilor

“ Eu cetățean al Republicii Socialiste România, intrînd în rîndurile forțelor armate, jur să fiu devotat poporului muncitor, patriei mele și conducerii de stat a Republicii Socialiste România. Jur să-mi însușesc temeinic toate cunoștințele militare pentru a fi un bun militar al Forțelor Armate ale Republicii Socialiste România. Jur să fiu luptător dîrz, cinstit, curajos, disciplinat și vigilent, să păstrez cu strictețe secretul militar și de stat, să păzesc cu grijă avutul militar și obștesc, să execut fără șovăire prevederile regulamentelor militare și ordinele comandanților și șefilor mei. Jur să urăsc din adîncul ființei mele pe toți dușmanii patriei și ai poporului muncitor. Jur să fiu gata oricînd să lupt pentru apărarea patriei mele, Republica Socialistă România, și ca militar al Forțelor Armate ale Republicii Socialiste România să lupt cu toată dîrzenia și priceperea, neprecupețind sîngele și viața mea, pentru dobîndirea victoriei depline asupra dușmanilor.
Dacă voi călca jurămîntul meu, să mă lovească pedeapsa aspră a legii Republicii Socialiste România și să-mi atrag ura și disprețul oamenilor muncii.  Mă leg să îndeplinesc întocmai jurămîntul meu, pentru libertatea și fericirea patriei și a poporului muncitor.”
Cu aceste cuvinte începea cariera oricărui securist de bine în Republica Socialistă România. Jurământul de credință întru “fericirea patriei”, pus în practică de-a lungul timpului împotriva locuitorilor ei. Cu ura insuflată de unica forță la putere – PCR, pe care activiștii și securiștii o serveau fără crâcnire. Jurământul militar era depus de toți ofițerii români la încadrarea în serviciile secrete comuniste, inclusiv de cei ce vor deveni, după 1989, diplomați, politicieni, cadre de nădejde ale României democrate. După cum ușor se poate observa, textul se referă în clar doar la “ Forțele Militare”, fără a se face diferența între Armată sau Ministerul de Interne. Veteranii cu care am stat de vorbă își amintesc faptul că textul jurământului (care circula pe fluturași speciali, având stema țării pe copertă) era același pentru întreg sistemul. Citindu-l cu mare atenție, ne putem da seama de nivelul de îndoctrinare la care erau supuși viitorii spioni la școlile de profil, iclusiv la celebra Academie Ștefan Gheorghiu. Cuvântul “ură” apare în cel puțin două paragrafe. Cu excepția ofițerilor “S” (de la Brigada Specială Fantome, care jurau în casele conspirative ale U.M. 0920/U), tinerii ofițeri acoperiți ai Direcției de Informații Externe depuneau acest jurământ în clădirea de pe strada Batiște (Banca), după terminarea pregătirii de specialitate, în prezența unui ofițer superior. Era pentru prima și ultima dată când spionii externi îmbrăcau uniforma pentru fotografia de legitimație. O uniformă kaki cu petlițe albastre, dar fără niciun însemn de armă. DIE nu avea însemne. Legitimația ofițerului de spionaj extern ca și numele real al acestuia erau considerate secrete de stat. Acesta este jurământul depus de majoritatea grangurilor securiști care au preluat puterea în România post-revoluționară. Acum după aproape un sfert de secol de democrație originală pe plaiurile mioritice, rămâne la latitudinea cititorului să hotărască pe cine și mai ales ce au urât băieții cu ochi albaștri “ din adîncul ființei” lor în decembrie 1989.
“Criteriul important în alegerea și acceptare și trimiterea la post a spionilor externi, cei care nu aveau pile și socri sus-puși era sănătatea. Dar, deja când te trimiteau la analize… Astea nu se făceau în spitale sau la policlinici. Pe noi ne trimiteau la Institutul de Expertiză Medicală de pe strada Romulus, care este și acum. Ne trimiteau cu nume fictive. Te luau din cap pana-n picioare, cu teste psihologice, cu d-astea, abilități, reflexe. Pentru că acolo dacă nu ai atenție distributivă, memorie... Zeci de ore de teste copiate după testele NASA pentru astronauți, luate de ofițerii nostri și făcute, ulterior, la Băneasa. Una este să fii vânător afară, alta e să fii iepure. Trebuia anumite calități : capacitate, atenție, inițiativă….”, povestește un fost externist DIE în rezervă.
Colonel DIE Nicolae Andruță Ceaușescu
După depunerea jurământului, pe documentele acestor tineri la Direcția Personal-Pregătire din cadrul UM 0920 (DIE) apăreau și semnăturile cadriștilor șefi. După aceste semnături pot fi identificați astăzi, în arhive, toate slugile comunismului din cea mai neagră perioadă, cei care au servit regimul trecut și au fost promovați după 1989 în funcții de răspundere. Una dintre semnăturile cele mai importante, era cea a șefului “Personalului” Nicolae Andruță Ceaușescu, nume conspirat Nicolae Călin. Un document de excepție îl prezintă pe fratele fostului președinte Nicolae Ceaușescu, în mijlocul spionilor externi la New York, dar, ce este cel mai important semnătura acestuia, aflată pe multe din documentele de importanță deosebită pe care Serviciul de Informații Externe le ține la secret, pentru ca cetățenii să nu știe cu cine votează și ce le rezervă viitorul.
Așadar, până când securiștii din actuala conducere a Serviciului de Informații Externe vor hotărâ declasificarea adevărului de la școlile Brănești, Grădiștea sau Băneasa, sau vor fi aruncați la coșul de gunoi al istoriei unde le este locul, vă prezentăm câteva informații, date și fotografii inedite despre colegii și șefii celor care conduc astăzi țara. Mulți dintre aceștia având în documentele dosite de SIE semnătura lui Andruță Ceaușescu. Fotografia de mai jos a fost făcută la data de 11 iulie 1976 la New York.  Despre majoritatea am scris biografii extrem de amănunțite în volumul II Puterea din Umbră. Majoritatea sunt pensionari MApN sau MAI. Pentru exemplificare vă prezint câteva  fotografii din epoca războiului rece și chiar cu semnăturile spionilor externi, clasificate de comuniștii din SIE drept secret de stat, chiar și astăzi.
1. Colonelul Nicolae Andruță Ceaușescu – nume de cod Nicolae Călin - șeful Direcției Personal-Pregătire din cadrul UM 0920 DIE;
2. Maior Dumitru Roșu –  UM 0920/V3 – Direcția Contrainformații, Emigrație și Legionari. În prezent, fostul spion CI Mitică, așa cum l-au poreclit colegii, asigură ilustrația revistelor serviciilor secrete Periscop și Vitralii;
3. Maior “D” Nicolae Horodincă – nume de cod Horațiu (de Washington) - UM 0920/V2 – Direcția Spionaj Politico- Economic Americi și alte Regiuni. Preferatul generalului Ion Mihai Pacepa, Horodincă a defectat la scurt timp după fuga șefului său în SUA;  
4. Căpitan “D” Emil Traian Andreescu – nume de cod Anton Traian – UM 0920/V2 - Direcția Spionaj Politico - Economic Americi și alte Regiuni. La vârsta de 62 de ani, Emil și-a luat (în anul 2010) cea de-a treia licență, la Universitatea Constantin Brâncuși din Târgu-Jiu. Unii spun că este chiar a patra diplomă;
5. Maior “D” Gheorghe Horotan – nume de cod Horațiu (de New York) - UM 0920/V2 - Direcția Spionaj Politico- Economic Americi și alte Regiuni. Horotan a murit în 2009, în urma unei boli necruțătoare;
6. Colonel Ion Ghișoiu – nume de cod Pescarul - UM 0920/V2 - Direcția Spionaj Politico - Economic Americi și alte Regiuni. Unul dintre cei mai bătrâni spioni cu școală la Moscova în viață, Ghișoiu vizitează des asociația rezeviștilor SIE ACMRR;
7. Colonel DIE Octavian Ichim – ofițer acoperit la Ministerului Agriculturii –decedat;
8. Ofițerul “D” UM0920/V2  Vasile Coroianu – decedat ?
Colonel DIE Nicolae Andruță Ceaușescu
(nume de cod Nicolae Călin) în mijlocul
 “cercetătorilor” acoperiți la New York.

Semnăturile celor enumerați mai sus, printre care, specimenul de semnătură al celebrului șef al personalului din Departamentul de Informații Externe al Securității, Nicolae Andruță Ceaușescu – nume de cod Nicolae Călin (prima din partea de sus a documentului). O semnătură prezentă pe multe din documentele actualilor demnitari ai României post-decembriste, clasificate abuziv ca secret de stat în arhivele Serviciului de Informații Externe.
Pentru a intra cât de cât atmosfera din Departamentului de Informații Externe, în perioada Războiului Rece, am stat de vorbă cu unul dintre puținii ofițeri externiști care a trăit pe propria piele trădarea generalului. Emilian Traian Andreescu a fost încadrat la UM0920/V2, divizie a Departamentului de Informații Externe care se ocupa cu spionajul politico-economic pe spațiul America de Nord și alte regiuni. Emil, lăsat la vatră datorită fugii generalului I.M. Pacepa (intrând cu această ocazie în categoria ofițerilor “pacepiști”), vorbește cu nostalgie despre vremurile trecute, când vâna informații pe teritoriul SUA. Mulți dintre șefii și colegii săi de spionaj au trecut în lumea celor drepți. În 2012, unii dintre marii corifei ai spionajului DIE au decedat. 
Semnăturile coloneilor DIE
În cursul aceluiași an, la jumătatea lunii februarie a decedat colegul său, Gheorghe Toader, fost șef al Diviziei V1 – Europa. A fost înmormântat în cavoul familiei din cimitirul Bălăneanu. Tot un Gheorhe Toader și tot general (vărul celui decedat) a supraviețuit, a fost promovat în funcții înalte până prin anul 2000 și este astăzi fericit rezervist SIE. Foștii săi colegi de birou spun despre el că era crai mare încă din anii ’70, când era căpitan la V2 pe Mătăsari, la secția de spionaj pe America de Nord. Beneficiind din plin de protecția vărului său mai mare, Toader cel mic se  ținea de scandaluri cu nevestele diplomaților de la post din Israel, apoi la New York. Pentru merite speciale pe linie feminină,  a fost promovat director adjunct la V3 (la Emigrație), iar în 1994 a ajuns general de brigadă. Dumitru Ceaușu și Bogdan Bathazar, nume de cod Laurențiu (coleg-colaborator – un fel de semiofițer plătit pe statele DIE) pot fi trecuți la aceeași categorie. În iunie 2010 a decedat Ion Stănescu, fostul președinte al Consiliului Securității Statului. Mai trăiesc, generalii Mihai Caraman, Florea Aurel (bolnav de Parkinson) și generalul Gheorghe Bolânu, fostul șef al Diviziei V3 – Filaj Contrainformații, foarte bolnav și acesta. Nu putea deplasa la sediul asociației rezerviștilor nici măcar pentru o partidă de șah. Iată câteva fragmente din interviul fluviu acordat de Traian Emil Andreescu, fost spion la ONU (reprezentanța României la New York), astăzi rezervist SIE. Pe alocuri voi completa unele informații cu documente recent ieșite la iveală din arhivele DSS, cu fotografii în premieră și cu unele explicații.
Emilian Traian Andreescu


Volumul Servesc Patria !


Cuprins

Introducere

Capitolul I – Secretele picante ale dosarelor DIE
Capitolul II – Despre trădători și dezinformare
Capitolul III – Știi numele meu. Și asta este secret de stat !
Capitolul IV – Însemnele sacre ale Securității
Capitolul V – Cronica imposturii la români
Capitolul VI – Sex, șantaj, politică, monden și servicii secrete
Capitolul VII – Trăzniți în NATO și în UE
Capitolul VIII – Presa și serviciile secrete
Capitolul IX – Prin vămile României. Totul pentru partid, totul pentru victorie !
Capitolul X – Despre Armata română, cu drag